Puterea personală – prezentul continuu

prezenta

O recenzie a cărții Prezență de Amy Cuddy, realizată de Anca Florea, prin lentila circumplexului.

Povestea lui Diderot, spusă de Amy Cuddy în paginile de început ale cărții pune în discuție prezența ca fiind un subiect de mare interes pentru oameni. Diderot era prezent la un dineu, implicat într-o dezbatere pe o temă care îi era cunoscută, familiară. Preocupat de impresia pe care o lăsa celor din jur, filosoful francez s-a trezit la un moment dat că nu găsea replica potrivită, că nu-și putea argumenta punctul de vedere. A plecat la scurt timp după dezbatere spre casă și în timp ce cobora treptele clădirii derulând în minte momentul umilitor, a găsit replica perfectă – chiar în momentul în care a ajuns la baza scării. Era deja imposibil să se întoarcă și să dea răspunsul strălucit și atunci l-a copleșit regretul. Ce păcat că nu a avut prezență de spirit și nu și-a găsit cuvintele potrivite atunci când a avut nevoie! Diderot a inventat atunci expresia „l’espirit d’escalier” – „spiritul scării” și nota, reflectând asupra experienței: „un om sensibil ca mine, depășit de contraargumentul care i se aducea, devine derutat și nu mai poate gândi limpede decât când termină de coborât scara”.

Fiecare dintre noi trecem prin astfel de momente, în care ne-am dori să ne punem în practică întregul potențial, să arătăm ce putem face, iar uneori inspirația vine, arată Cuddy, exact ca și în cazul lui Diderot, după ce momentul a trecut și este deja prea târziu. Fie că ne prezentăm la un interviu, că facem cunoștință cu persoane importante pentru noi și dorim să facem o impresie bună, că avem de susținut o prezentare sau negociem un contract, că avem de rezolvat un conflict sau orice situație similară, cu miză, ratăm uneori momentul potrivit pentru că nu reușim să trăim la maximum momentul prezent. Cartea lui Amy Cuddy este exact despre acest subiect: ce putem face, în mod conștient și proactiv, pentru a ne folosi potențialul în momente importante pentru noi, pentru a fi cu adevărat prezenți în timpul acțiunii.
Fiecare dintre noi a trecut prin situații similare cu cea a lui Diderot. Hai să ne uităm pentru început ce se întâmplă în momentele acelea, de ajungem să spunem la capătul scării: „ Ah, de ce nu am dat replica asta?” sau „Cum de nu m-am gândit la răspunsul ăsta?”, „ De ce nu-mi veneau ideile la fel de clar în minte ca acum?”.

De regulă apare o combinație de cauze. Pe unii ne preocupă foarte tare ce vor spune ceilalți despre noi: vor observa ei cât suntem de inteligenți, de bine pregătiți, de buni? Ne vor accepta în compania, anturajul, proiectul lor? Le vom face oare o impresie bună? Și atunci, în loc să ne prezentăm așa cum suntem, în cea mai bună versiune a noastră, încercăm să anticipăm reacțiile și judecățile celor din jur și să ne ajustăm comportamentul astfel încât să creăm impresia dorită. Renunțăm la a spune sau a face ceea ce credem că e potrivit în mod real și ne poziționăm în ceea ce se regăsește în LSI în aria comportamentelor de tip Aprobator.

Ne depărtăm de noi înșine și arătăm o versiune a noastră distorsionată, despre care ne închipuim că ceilalți așteaptă să o vadă la noi. Uneori acționăm dintr-o direcție submisivă, uneori ne străduim prea mult, încercând să ieșim în evidență, să le-o luăm celorlalți înainte pentru a ne remarca și devenim competitivi; alteori ne impunem în forță pentru a demonstra că merităm o anumită poziție sau statut și manifestăm comportamente din zona de Putere. O altă posibilă cauză este faptul că ne concentrăm atât de tare pe rezultatul dorit, îi dăm o importanță atât de mare, încât uităm să trăim conștient procesul, drumul până la rezultat.

Uneori ne străduim prea mult să fie totul perfect, să nu ne scape vreun detaliu. Alteori distorsionăm greutatea rezultatului, dar și impactul pe care ceilalți îl au asupra capacității noastre de a ajunge la finalul dorit. Ne subestimăm potențialul și dăm celorlalți sau circumstanțelor mai multă putere decât este cazul – adică trecem într-un comportament dependent, în care prea puțin conștientizăm că reușita stă în mâinile noastre. Există și varianta în care nici n-am ajuns în fața momentului critic sau important și suntem deja îngroziți, anxioși la maximum și am prefera să-l amânăm sau să-l evităm.

Amestecul de griji, proiecții, nesiguranțe se transformă astfel în ceea ce Cuddy numește „un cocktail toxic de auto-sabotaj”. E clar că nu ne putem valorifica potențialul atâta timp cât suntem preocupați de filmele care se derulează în mintea noastră, atâta timp cât, în loc să ne folosim toate resursele pentru a fructifica momentul prezent, „alergăm frenetic pe rotița de hamster din capul nostru – când analizăm haotic, fără pic de încredere în noi, tot ceea ce credem noi că se întâmplă în jur”, astfel încât „exact când e important să fim prezenți, avem cele mai puține șanse să reușim”.

Și atunci, ce avem de făcut? Ce stă în puterea noastră să facem pentru a restarta sistemul și a ne reașeza pe parcursul corect? Cum să procedăm pentru a ne concentra pe rezultate cu încredere în noi, folosind în mod conștient resursele pe care le avem la dispoziție, pentru a putea aborda provocările cu creativitate și curiozitate? Cum să ne exprimăm sinele real și să acceptăm viața și oamenii așa cum sunt, mutându-ne practic în zona de stiluri Constructive?

Studiile arată că nu putem mima încrederea sau entuziasmul. Putem detecta că ceva nu este în regulă, neautentic, chiar dacă nu știm să spunem cum anume ne dăm seama de acest lucru. Când încercăm să părem încrezători, puternici sau profesioniști, dar în fundal rulează teama sau anxietatea, apar discrepanțe extrem de subtile între diversele canale de comunicare: vorbire, expresii faciale, postură, mișcări, voce. Când nu suntem prezenți, nu demonstrăm autenticitate, credibilitate. Prezența, în concepția lui Cuddy, este „starea de contact cu adevăratele noastre gânduri, sentimente, valori și potențial, precum și capacitatea de a le exprima nestingherit (…). Când suntem prezenți, vorbirea, expresiile faciale, postura și mișcările ni se aliniază. Starea de prezență apare ca urmare a faptului că ne credem propria poveste”.

Prezența nu este ceva grandios și extrem de dificil de obținut de către un om obișnuit; nu este un fel de stare de iluminare obținută la capătul unei călătorii spirituale anevoioase. Nu este o garanție pentru succes, dar ne permite să intrăm în situații stresante, provocatoare, fără teamă, fără anxietate și să trecem de ele fără regrete sau remușcări, deoarece am pus în acțiune cea mai bună versiune a noastră, am făcut tot ceea ce puteam face în condițiile acelea. Vestea bună pe care ne-o dă Cuddy este aceea că ne putem auto-induce prezența făcând mici ajustări în limbajul corporal și starea de spirit; da, într-o oarecare măsură, ea ține inclusiv de „a ne lăsa corpul să ne conducă mintea”.

Așadar, cum să facem pentru a crede propria poveste și a ne exprima sinele real? Un prim pas sugerat de autoare este cel al autoafirmării. Autoafirmarea nu presupune repetarea unor fraze miraculoase, încurajări ce vin din psihologia pozitivă de tipul „poți face asta”, „ești puternică”. Autoafirmarea înseamnă pentru Cuddy a-ți aminti care sunt lucrurile cu adevărat importante pentru tine, valorile care te definesc, trăsăturile sau atuurile tale reale, înseamnă a-ți aminti cine ești. Autoafirmarea este astfel calea prin care ne conectăm la adevărul propriilor povești; intrăm în contact cu sinele nostru real reflectând la cine suntem. Studiile arată, în mod științific și obiectiv, prin măsurarea nivelului de hormoni asociați stresului, că ne putem reduce nivelul de anxietate înaintea unui moment important reafirmând aspectele la care ținem cel mai mult din sinele nostru autentic în forma sa optimă. Este important, pe de-o parte, să ne spunem nouă înșine ce contează cu adevărat pentru noi, să ne cunoaștem, dar să ne și afirmăm, să ne prezentăm povestea, atât față de noi înșine, cât și față de ceilalți. Metoda ne ajută să fim mai puțin dependenți de validarea sau aprobarea celorlalți, să ne afecteze mai puțin situațiile de dezaprobare sau respingere socială (care în mod normal induc comportamente defensive, pasive sau agresive).

Ne dorim să obținem maximum de rezultate din situațiile importante iar cele mai multe dintre ele presupun relaționarea cu ceilalți. Amy Cuddy a studiat timp de 15 ani împreună cu psihologii Susan Fiske și Peter Glik felul în care se judecă oamenii între ei la prima întâlnire. Se pare că primele întrebări pe care ni le punem sunt „ E o persoană de încredere?” și „Pot s-o respect?”, care vin din două dimensiuni numite de cercetători căldură și competență. Se pare că nu acordăm celor două trăsături aceeași valoare: întâi judecăm căldura, sau gradul de încredere pe care îl putem acorda persoanei respective, judecată justificată din perspectiva evoluției – dacă cineva nu este de încredere, mai bine îl ținem la distanță, mai ales dacă e și competent. Stilurile Constructive abordate în relația cu ceilalți, laolaltă cu încrederea generată de prezență sunt practic cele care potențează comunicarea și relaționarea constructivă.

Totuși, când oamenii sunt întrebați dacă preferă să fie considerați de încredere sau competenți, cei mai mulți și-ar dori să fie percepuți ca fiind competenți. Așadar, spune Cuddy „vrem ca ceilalți să fie calzi și demni de încredere, dar să ne considere pe noi competenți și puternici”. Deși așteptăm practic de la ceilalți comportamente de tipul Umanist-Încurajator sau Afiliere, suntem tentați să abordăm la rândul nostru mai degrabă comportamente Agresiv/Defensive, ceea ce ne blochează, iată, în stabilirea unor relații pozitive și în fructificarea situațiilor importante pentru noi. Nu prin comportamente din sfera agresivă putem ajunge să fim cu adevărat asertivi, ci prin încredere, iar încrederea presupune în primul rând prezență.

În aceeași direcție, Amy Cuddy propune subiectul ascultării, specific de asemenea stilurilor constructive de relaționare cu ceilalți. Când ne întâlnim cu cineva pentru prima dată, nu vrem să fim considerați inferiori, iar atunci apare tendința de a prelua controlul discuției, de a vorbi mai mult, de a ne dovedi valoarea, competența. A ceda controlul e un act care presupune curaj. Iar ascultarea este un element esențial al prezenței.

Paradoxul ei este acela că, cedând aparenta putere celui care vorbește, devenim de fapt cu adevărat puternici: câștigăm încrederea celorlalți, obținem informații utile pentru rezolvarea problemelor, câștigăm implicarea celorlalți și ei devin mai dispuși la rândul lor să asculte.

Continuarea recenziei o puteți citi în cartea Constructiv.

Subscribe
Notify of
guest
0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments