În viteza lumii în care trăim avem habar despre tot, însă nu ne mai rămâne și timp de pus în practică tot ce știm.
Probabil că injecțiile cu cărți sau dropsurile cu filme nu se vor inventa în viața pe care o trăim noi acum. Cunoașterea lucrurilor, nu doar în organizații, a ajuns să fie consumată aproape derizoriu, ca simplă informație, nu ca instrument pentru practicat, ulterior, înțelepciunea. Cât timp ia timpului să așeze în noi toată cunoașterea pe care vrem să ne-o însușim?
Răbdarea și conștientizarea sunt concepte despre care nu ne învață nimeni niciodată și nici nu prea ne prindem ce și cum ar trebui să învățăm despre ele. Învățăm graba, presiunea, urgența, prioritizarea, acțiunea, obiectivele, eficiența.
Nu mă gândesc la excese de spiritualitate sau la meditații în gașcă la locul de muncă, ci la curajul de a fi conștienți în permanență că nu știm nimic dinainte. Orice interpretăm, conotăm sau opinăm stă sub semnul unei mari incertitudini, iar noi putem doar acționa și reacționa în funcție de cum se întâmplă lucrurile. Deși este valorizată aproape inflaționist, proactivitatea poate fi uneori dăunătoare. Graba de a clarifica lucrurile este uneori o astfel de proactivitate dăunătoare.
Deși nu este nimic mai dureros decât să ai răbdare în situațiile conflictuale, aceste situații, depășite tot cu răbdare, ne îmbogățesc viața cum nimic altceva nu ne-o poate îmbogăți. Dar câți dintre noi avem această disponibilitate? Câți dintre noi putem face față incertitudinii pe care un conflict o produce? Mulți dintre cei care se tem de zborul cu avionul simt o relaxare imensă când conștientizează că, stând pe loc, sunt într-o viteză înspăimântător de mare, iar zborul cu avionul nu mai pare chiar atât de neplăcut. La fel este și cu incertitudinea: este, de fapt, cea mai mare certitudine posibilă. De ce ne-ar fi atât de frică de ea?
Zâmbesc gândindu-mă cum ar fi un curs despre răbdare și despre conștientizare pentru o echipă de top management. Îmi imaginez chipurile lor atunci când li s-ar anunța obiectivele: la sfârșitul acestui program veți ști cum să definiți răbdarea și conștientizarea și care sunt comportamentele asociate lor, le veți
practica începând de acum și la final veți avea toată răbdarea de care este nevoie pentru a-i învăța răbdarea și conștientizarea pe cei din jurul vostru începând din primul moment când veți întâlni pe cineva. Probabil imediat după acest moment totul s-ar transforma într-un mare curs despre nerăbdare. „Cât durează să învăț să am răbdare?” ar fi probabil cea mai mare curiozitate a participanților. Însă mai corect ar fi însă să ne întrebăm: „Care sunt acele experiențe de care am nevoie și cum le pot identifica astfel încât să devin o persoană cu mai multă răbdare? Câte astfel de experiențe îmi trebuie?”.
În viteza lumii în care trăim avem habar despre tot, însă nu ne mai rămâne și timp de pus în practică tot ce știm. Simplul fapt că știm despre existența unui concept ne face să spunem repede că știm despre ce este vorba, ca și cum am fi avut deja și experiența trăirii personale a acelui concept. De la a ști că binele este bine până la a avea binele în sistemul de valori este un drum la fel de lung precum cel care va dura până când se vor inventa injecțiile cu cărți. Însă este mai simplu ca, imediat ce auzim că binele este bine, să spunem că acesta este un truism. Și, deși de aici ar trebui să pornească o discuție, ea se încheie.
Răbdarea nu este despre pasivitate, ci despre vigilență și despre agerime. A avea răbdare nu înseamnă că așteptăm să se întâmple ceva, ci că suntem lucizi în legătură cu lucrurile care se întâmplă. Conștientizarea nu este despre a ști ceva despre noi, ci este despre a alege să facem ceva în legătură cu lucrurile pe care le știm despre noi. „Sunt o fire irascibilă, știu asta despre mine, dar așa sunt eu!” – este o încăpățânare, nu o conștientizare. Dacă proactivitatea stă în responsabilitatea noastră, răbdarea de a vedea limpede cum
se aliniază cei din jurul nostru devine timp câștigat. În febra proactivității, cel mai adesea uităm care este ritmul celor din jurul nostru, uităm că dacă ei ar fi avut același ritm cu noi probabil ar fi fost ei generatorii de proactivitate. Nu ținem cont de faptul că timpul acordat fiecărui om atunci când omul are nevoie de acel timp este cel mai mare câștig reciproc.
Timpul pe care ni-l acordăm nouă înșine este cel mai mare dar posibil, este poate unica șansă de a descoperi la timp timpul timpului nostru.
Acest articol a fost publicat în revista Business Magazin pe 28 ianuarie 2013 și face parte din colecția noastră de know-how și instrumente, care susține consolidarea unei culturi constructive și a unui leadership autentic in organizații.
