Acest articol a apărut în revista Forbes în luna septembrie
Viața omului într-o organizație nu este ușoară.
Ca să fie ușor de trăit într-o organizație, ar trebui ca cine ajunge aici să știe, implicit și din capul locului, cel puțin câteva noțiuni de tehnici de negociere și de vânzare, principii de poziționare, tehnici de influență, abilități de vorbit în public și tehnici de prezentare, pe lângă tot necesarul de competențe tehnice sau pricepere dovedită (sau potențială) în munca pe care o are de făcut.
Omul, până când ajunge să lucreze într-o organizație, se antrenează cumva pentru viața în colectivitate. Întâi învață socializarea și funcționarea în grupuri mici, alături de familie, apoi la grădiniță și la scoală, apoi la liceu și facultate, poate chiar în altă țară, merge în tabere, are grupuri de prieteni și interacționează cu familiile lor, deci experimentează câteva tipuri bune și coerente de ’organizări / organizații’. Cu toate acestea, în viața organizațională reală se schimbă treaba: nu te învață absolut nimeni despre interdependență, despre relevanță sau sens, sau, și mai important, despre un bine comun. De fapt, doar experiența te învață, pentru că, oricât ar fi de aprofundate, teoretic, aceste concepte, sau dacă sunt rulate doar în medii safe, până când nu sunt rodate pe propria piele, omul din organizație nu a trecut asprul test al trăitului, pe bune, într-o organizație.
Efortul de a fi inclus după ce ai fost exclus, efortul de a convinge sau de a explica, efortul de a demonstra, efortul de a te repoziționa, forța de a gestiona o nereușită, bucuria de a realiza lucruri împreună cu cineva, dorința de a ajuta pe cineva să progreseze, satisfacția impactului unui lucru făcut de tine asupra mai multor oameni, discuții sau certuri intense cu colegii despre cum pot fi lucrurile făcute mai bine sau despre cine are dreptate, refuzurile repetate și determinarea de a le contracara, toate acestea sunt meciuri în picioare pe care oamenii au nevoie să le aibă. Până când ajung să fie confruntați în astfel de situații, oamenii au impresia că știu și că înțeleg tot ce pare să se întâmple în jur, vorbesc și trăiesc intens experiențele altora. Se spune că oamenii deștepți învață din cărți, iar cei înțelepți din experiențele altora, însă propriile expuneri sau experiențe îți dau forța interioară.
Interdependență nu prea te învață nimeni în realitate, deși organizațiile sunt medii care se bazează exclusiv pe funcționare interdependentă. Interdependența tehnică, a proceselor și a sistemelor, nu e totuna cu interdependențele care se creează între oameni. De fapt organizațiile au învățat până acum să pună accent pe funcționarea interdependentă din punct de vedere tehnic, dar rareori au făcut pasul următor, de a-și educa oamenii către relaționarea interdependentă dintre oameni. Ajutorul, încrederea, deschiderea, cooperarea, disponibilitatea, bunătatea sunt atribute ale oamenilor capabili să gestioneze relații de interdependență cu cei din jur. Capacitatea de a gestiona conflicte, de a înțelege adevăruri diferite ale celorlalți și de a ridica nivelul de aspirații al celor din jur, capacitatea de a construi și de a crește calitatea relațiilor sunt efecte ale interdependențelor dintre oameni. A face lucruri împreună cu cineva nu presupune neapărat că există o relație de interdependență, interdependența apare atunci când dai de greu și ieși din situație cu totul și cu totul altfel decât ți-ai imaginat, într-un fel mult mai bun și mai împlinitor. Interdependența apare atunci când te simți îmbogățit, nu stors, după un conflict, de fapt atunci când toată lumea implicată se simte îmbogățită. Relațiile dintre oameni bazate pe interdependență se construiesc în timp și nu sunt doar despre a lucra unii alături /împreună cu alții, ci despre a fi dedicați interesului care ne pune împreună, acel bine comun amintit anterior.
În relații autentice de interdependență, primul lucru pe care îl fac oamenii, este să își propună și să își dorească să înțeleagă perspectiva celuilalt sau a celorlalți. În relații de interdependență oamenii au deschidere și disponibilitate și foarte multă curiozitate față de abordările altora. În relații trainice de interdependență nu prea ajungi decât după o serie de conflicte serioase sau discuții intense cu oameni care contează pentru tine și față de care ești dispus să crești și să te tot redescoperi. Construirea interdependenței ustură și doare, consumă neuroni.
Pentru înțelegerea interdependenței poate fi utilă și înțelegerea altor ‘-dențe’ interpersonale. Dependența este atunci când depinzi de cineva, faci mai degrabă ce ți se indică de către altcineva. Sunt utile și aceste relații, mai ales atunci când înveți ceva nou, atunci când timpul este limitat și este nevoie de resurse suplimentare care să execute repede lucruri clare. În relații de dependență cu ceilalți faci ce ți se indică, ceri voie, faci pe plac, nu superi, ești de acord.
Co-dependența este patologie, este dependență la dublu, amplificată chiar, o lăsăm psihologiei.
Următoarea ‘-dență’ este independența, atunci când apare ambiția de a ne descurca singuri, de a demonstra că se poate și fără ceilalți. Este utilă și independența pentru că este și ea, în sine, o măsură a unei posibile forțe interioare, dar orice om independent resimte că prețul plătit este o mare singurătate și izolare. Este foarte ușor să devii nefrecventabil atunci când ești prea independent. În relații de independență față de ceilalți vrei să convingi, să demonstrezi, argumentezi, scoți faptele în evidență (fără oameni, fără emoții), negi, te îndoiești (din principiu).
Interdependența este matură, solidă. Dependența este vulnerabilă. Independența este volatilă.
