„E mișto de tot, e foarte interesant, e cam ciudat, e nebun, e rău, e un om tare bun, e ok” – sunt etichete pe care le cam folosim cu toții pentru cei din jurul nostru. Sunt destul de puțini cei care etichetează mai nuanțat sau cei care nu etichetează deloc ținând cont de cel din fața lor de la o experiență la alta. La fel de puțini sunt și cei care au capacitatea de a filtra comportamentele unui om și prin prisma contextului, fără generalizări sau simplificări.
În mediul organizațional, de regulă, oamenii buni sunt de fapt oamenii cumsecade sau îngăduitori. Oamenii mișto sunt cei asertivi și empatici, iar cei răi sunt cei agresivi sau dușmănoși. A fi bun sau rău nu este o decizie premeditată, ci este o manifestare implicită pe care fiecare dintre noi o avem în funcție de ce resimțim dinspre ceilalți către noi în combinație cu sistemul propriu de convingeri și de valori. Însă, a fi perceput drept bun sau rău devine alegerea celor care interacționează cu noi. Care este însă costul acestei alegeri?
Ce ne facem când iese din tipar omul etichetat de noi? Cum poate omul bun să devină rău? Poate omul rău să devină bun? Dacă ești bun, cum și ce fel de rău trebuie să faci ca să nu mai fii bun? Care sunt avantajele și dezavantajele etichetării? Cât durează și cât costă o etichetă?
Deși majoritatea dintre noi știm că a pune etichete nu este tocmai indicat, util, frumos, politicos și așa mai departe, cu foarte puține și rare excepții oamenii mai degrabă tind sau pretind că știu dinainte cine este interlocutorul lor, cu cine au de-a face. Probabil că se întâmplă acest lucru fie când avem mici repere de
comportament ale celui la care ne referim, fie știm noi exact cum sunt oamenii, după niște standarde precise, care sunt inventate de noi, după chipul și după asemănarea noastră.
A eticheta un om are o desfășurare extrem de amplă ca fenomen, deși, ca proces, durata în care decid cine și cum este cel din fața mea nu este mai mare decât o fracțiune de secundă. Primul impuls este chimic și poate ține și de preferințe: îmi place sau nu îmi place acest fel de om.
Cei mai mulți oameni care pun etichete cu ușurință, indiferent de motivul pentru care o fac, vor fi dezamăgiți mai devreme sau nu foarte târziu, în raport cu cei etichetați. Culmea, dezamăgirea nu vine vreodată pentru că persoana etichetată de ei s-a transformat din rău în bun, ci pentru că s-a adeverit că cel rău este rău și acum își pot spune în sinea lor știam eu. Vestea bună este că în cazul oamenilor cu adevărat răi durează foarte puțin; chiar dacă nu le pui etichetă, te prinzi că sunt răi.
Oamenii buni nu sunt foarte interesanți pentru că sunt normali în accepțiunea și după standardele celor care se grăbesc să pună etichete, dar și aceștia vor dezamăgi, ceva mai târziu, ce-i drept, decât cei din prima categorie. Este foarte ușor și, din păcate, natural să abuzăm de oamenii buni și, la un moment dat, ei resimt abuzul și explodează. Un om constant bun și consecvent în cumsecădenie tinde să aibă acest tip de comportament motivat fiind de cei din jur, nu din convingeri proprii. În mod neașteptat, va avea răbufniri, iar cei din jurul lui se vor mira că eticheta de „om bun” nu a fost adevărată în 100 % din situații: „Tocmai tu, nu mă așteptam”. Vestea proastă în cazul oamenilor cumsecade este că, la un moment dat, cu certitudine nu vor mai putea fi cumsecade.
În cazul în care reușesc să pună o etichetă adevărată, acești oameni tot vor fi dezamăgiți, chiar și pentru faptul că sunt atât de puțini oamenii OK și atât de mulți cei ne-OK.
Etichetatul creează o lume redusă și filtrată doar după repere proprii și, indiferent de calitatea și de justețea acestora, scăpăm din vedere faptul că ceea ce ne motivează și ceea ce ne inspiră pe noi nu îi motivează și nu îi inspiră la fel de mult pe ceilalți. Faptul că mie îmi este bine cu convingerile pe care le am nu înseamnă sau nu garantează că, dacă și alții le vor împărtăși, se vor simți la fel de bine. Deși există instrumente și metodologii cu care analizăm, interpretăm, decodificăm valențele convingerilor sau comportamentelor umane, există două repere fundamentale care nu dau greș și care nu produc dezamăgire: înțelegerea motivațiilor pe care le are cel cu care interacționez de la caz la caz și încrederea că are un sistem propriu după care se ghidează, indiferent de calitatea acestui sistem.
Poate părea că durează infinit mai mult dacă, în loc de o fracțiune de secundă, atât cât durează procesul de etichetare, aloc câteva minute pentru a înțelege aceste repere. Prețul este, cel puțin, lipsa dezamăgirii sau, cel mult, șansa de a dezvolta o relație corect asumată și cu șanse să progreseze.
Etichetarea ne pune în pericolul de a fi creatorii unei lumi extrem de înguste, ne face captivi unor convenții și unor mari amăgiri care produc mari dezamăgiri.
Acest articol a fost publicat în revista Business Magazin pe 24 noiembrie 2012 și face parte din colecția noastră de know-how și instrumente, care susține consolidarea unei culturi constructive și a unui leadership autentic in organizații.
