Cu toții știm ce este bine și ce este rău, cel puțin pentru noi înșine. Cum devenim răi? Cum se corelează inteligența morală cu răutatea în fiecare dintre noi?
Răutatea este un proces de devenire, nu este ceva intrinsec naturii umane. Dacă temperamentul este ceva cu care ne naștem și care se ajustează destul de greu, valorile și convingerile după care funcționăm sunt
dobândite de-a lungul vieții prin experiențele la care suntem expuși și se pot, deci, modifica. Deși de cele mai multe ori valorile după care oamenii funcționează sunt similare și universal valabile, diferențele apar din felul cum oamenii acționează pentru a-și urmări și pentru a-și atinge aceste convingeri în care cred. Astfel, în mod paradoxal, și omul bun, și omul rău pot vorbi despre justețe ca principiu fundamental după care se ghidează în viață; unul însă o va face după propriile legi, iar altul după cele universal și moral acceptate. Nu este vorba, în a doua situație, de conformism sau de lipsă de originalitate, ci de integritate și de inteligență morală. Dacă stai de vorbă cu omul rău, el are motive serioase și bine întemeiate pentru
care este așa, iar lumea acestui fel de oameni este extrem de îngustă și de puțin permisivă, dar este singura lume în care se descurcă să funcționeze.
Oricine a devenit rău este în cele mai multe cazuri astfel nu pentru că are ceva cu sau împotriva celorlalți, ci pentru că vrea să se protejeze și să se maximizeze pe sine. Dintre toate dimensiunile măsurabile referitoare la comportamentele oamenilor, răutatea este singura care poate fi evaluată corect doar de cei
asupra cărora se răsfrânge, nicidecum de cel care o generează, el fiind mânat, cum spuneam, de intenții bune. Oricine este rău se simte îndreptățit să fie așa raportându- se la universul lui limitat de credințe și
de convingeri.
El va avea explicații și raționalizări despre percepția pe care o au cei din jur asupra lui, în cazul în care este interesat să asculte. Interesul personal față de propria răutate ne poate da astfel informații despre cât de acută este răutatea cuiva. Dorința permanentă de învățare și gradul de curiozitate privind părerile altora
pot fi indicatori ceva mai subtili ai cantității de răutate.
Adesea, cei mai mulți dintre oamenii răi se autopercep drept exigenți, riguroși sau corecți. O vreme am fost tentată să cred că inteligența cognitivă se corelează cu răutatea, dar fenomenul este atât de indezirabil social și atât de dăunător, încât este nevaloros să alegem între răul needucat și răul inteligent. Un om cu adevărat exigent, riguros sau corect în exces va fi mai degrabă perceput ca fiind dur, nu neapărat rău. Un om rău și needucat este periculos, unul rău și educat devine și mai periculos deoarece
acțiunile lui sunt, în mod cert, premeditate.
Conștiința socială și inteligența morală sunt direct proporționale cu cantitatea de răutate pe care o manifestăm. Duritatea unui om cu inteligență morală mare nu va fi percepută drept răutate, ci, mai mult, va fi apreciată și căutată.
Oamenii răi și inteligenți sunt așa în majoritatea situațiilor pentru că nu se simt valorizați la nivelul la care ei percep că ar trebui să primească valorizarea. Ei merită întotdeauna mai mult decât au; pot și știu mai mult decât cei din jurul lor, în percepția proprie. Aproape niciodată acești oameni nu vor înțelege și nu își
vor asuma relația cauzală dintre acțiunile lor și efectele pe care le produc asupra celor cu care intră în contact. Lor le este imposibil să mute și asupra lor înșiși lupa cu care îi disecă pe alții. Orice fac ei altora are sens, orice li se întâmplă dinspre alții este o nedreptate de care ei trebuie să se protejeze și sunt în permanentă ofensivă. O cale de manifestare preferată este cinismul, atitudinea constant bășcălioasă și legată de detalii, nu de scop.
Soră cu cinismul este și agresivitatea de dragul agresivității, preventiv, ca să le știe lumea de frică, sau, la fel de grav, ca să nu fie luați de fraieri. Pentru organizații, cinismul și agresivitatea sunt manifestările cele mai toxice cu putință, nimic nu poate egala efectele lor dăunătoare asupra oamenilor și asupra performanței în ansamblu. Impactul acestui fel de manifestare este mai dezastruos decât orice decizie proastă de business.
Răutatea mai poate fi corelată și cu stabilitatea emoțională, cu echilibrul. Evident un om rău nu este bine cu el însuși pentru că universul convingerilor în care funcționează el este limitat și volatil. Un om cu inteligență morală este mereu bine cu el însuși, pentru că, oricât de greu i-ar fi, el nu își încalcă propriile
convingeri sau nu vine vreodată în conflict cu propriul sistem de valori. Dacă prostia poate fi tolerată în anumite limite, răutatea este nenegociabilă în orice context se manifestă, personal, organizațional sau social.
Acest articol a fost publicat în revista Business Magazin pe 20 iulie 2012 și face parte din colecția noastră de know-how și instrumente, care susține consolidarea unei culturi constructive și a unui leadership autentic in organizații.
