Acest articol a apărut în revista Forbes.
De ceva vreme munca a devenit o concesie făcută cu indulgență.
Discuțiile despre muncitul de acasă sau muncitul de la birou sunt noile obsesii ale spațiului public. Generalizările, în afara contextului specific, sunt însă o mare pierdere de timp. Sunt ca o continuare a preocupării pentru ‘work life balance’ de dinainte de pandemie, de parcă treaba angajatorului este gestioneze ambele talere ale balanței. Viața este cu de toate, gestionarea și-o face de fiecare om în parte. Treaba angajatorului este să fie deschis atunci când oamenii au nevoi speciale, profesionale sau personale, și să le creeze cadrul și contextul în care să și le poată rezolva.
Aceste generalizări despre ‘de unde (și cât) să muncim’ vor mai dura. Vor dura până când companiile se vor hotărî ce doresc și va exista claritate despre ce le este bine și util ca să poată funcționa și performa. Temele post pandemie – marea demisionariadă, marea uzură, muncitul de acasă versus muncitul de la birou sunt pe buzele tuturor. Citesc despre manageri care trebuie să se roage de oameni să vină la birou, deși nici ei nu cred că este bine, face valuri ideea de săptămână de 4 zile lucrătoare și alinierea salariilor la nivel de UE.
Lucratul de acasă sau de la birou?
Oamenii își revendică timpul pierdut în trafic, flexibilitatea este invocată frecvent, managerii scapă mult lucrurile de sub control. În procesul de recrutare nu se mai vorbește despre rol și muncă, are însă loc o tocmeală nesfârșită despre salariu cât mai mare și timp liber cât mai mult. Despre ce este de muncit nu se prea aude mare lucru. De fapt, oamenii au propriul program și se luptă să și-l apere. Nici nu mai știm dacă este un privilegiu să putem pleca o oră de la birou, sau dacă nu cumva a ajuns să fie invers, biroul este privilegiat dacă îl vizităm uneori. Dacă mai și muncim ceva, deja suntem într-un mare avantaj… Este o mare vraiște. Este însă o vraiște a companiilor, înainte de a fi o vraiște generată de salariați.
Oamenii au găsit fisura, iar aceasta este o fisură care vine adânc din filozofia și cultura organizațiilor, nu din altă parte. Organizațiile au uitat care este treaba lor și au început să își dezvolte ‘strategii’ în alt domeniu decât în cel în care activează, consumă timp ca să convingă oamenii să facă ceea ce au, oricum, de făcut. Au uitat să comunice despre scop și viziune, despre relevanță și sensul lucrurilor care sunt de făcut, și se roagă de oameni să vină la birou sau să muncească mai mult. Treaba organizațiilor este să își motiveze oamenii, nu să se roage de ei.
Vorbeam cu unul dintre cei mai mari angajatori din România și era foarte senin despre subiect: noi ne-am asumat acest tip de program și nu ieșim din el, indiferent cât de buni sau de atractivi profesional pot fi unii oameni. Mai exact, este vorba despre o companie în care se lucrează alternativ de acasă și de la birou, toată lumea la fel, fără excepție. Dacă oamenii doresc să lucreze exclusiv la birou, nu e o problemă, dacă vor să lucreze exclusiv de acasă, nu există această variantă. Au avut oameni excepționali în procesul de recrutare care au dorit să lucreze doar de acasă și nu i-au recrutat pentru că nevoia și principiile de funcționare ale acestei companii au fost clare.
Clare mai întâi pentru management și pentru binele organizației, clar comunicate apoi către angajați și, fără abatere, s-a ținut cont de ele. Nu a fost nevoie să se sacrifice nimeni și nimic, doar au fost consecvenți cu o filozofie de lucru care s-a declinat foarte bine la nivel de principii de lucru și comportamente. Nimic în plus, dar nimic în minus.
Un alt angajator a renunțat complet la ideea de birou, acolo se lucrează exclusiv de acasă. Caută și recrutează oameni cărora li se potrivește această filozofie. Au un mod de lucru care le permite să facă, în acest mod, performanță. Așa este cel mai bine pentru această companie. Dacă ar găsi un om excepțional, dar care ar dori să lucreze de la birou, nu se va putea pentru că aici nu există birou.
În companiile în care nu există absolut nicio dilemă despre cum ar trebui să se muncească acolo și acest lucru a fost comunicat și explicat, oamenii știu ce au de făcut. Companiile care au culturi sănătoase nu au tipul de probleme amintite mai sus.
Așteptările organizației
Marile dileme și dezbateri apar acolo unde nu se comunică clar care sunt așteptările organizației și de ce sunt astfel acele așteptări. Așa cum oamenii își invocă drepturi și libertăți, la fel o pot face și companiile. Ce se întâmplă acum, în mod real pe piața muncii, este că oamenii nu mai au chef să muncească. Nu contează motivele din spate. Însă aceasta este opțiunea lor și au dreptul de a-și căuta angajatori care au nevoie de oameni care nu au chef să muncească, să plătească bine acest avantaj și să acorde beneficii pentru el. Angajatorii nu au treaba de a-și convinge oamenii să muncească, au doar treaba de a-i recruta corect și de a-și comunica filozofia și principiile de lucru. Organizațiile care au culturi toxice, pasive sau agresive, propagă mult aceste dileme, iar oamenii care pun presiune pe organizații sunt ei, la rândul lor, toxici. A match made in heaven.
Organizațiile îi roagă pe oameni să muncească
Cum spuneam, este o mare vraiște. Organizațiile mature și coerente nu au absolut nicio problemă cu salariații lor, oamenii care lucrează în companii sănătoase, dacă nu își mai găsesc locul aici, sunt lăsați să plece pentru că este cel mai bun lucru care se poate întâmpla și oamenilor și organizației. Se vorbește despre nivelul de stres al angajaților și sunt citate studii globale. Nu este stresul angajaților, ci este stresul oamenilor, și stresați suntem cu toții. Stresul angajaților, teoretic, ar trebui să fie ceva ce angajații au din motive generate de organizații. Oamenii nu își consideră munca stresantă, sunt stresați de vremurile în care trăim și e nedrept să punem totul în cârca organizațiilor.
Practic, acum, organizațiile care au ajuns să se roage de oameni să își facă treaba, nu sunt în cea mai bună situație. Este un moment bun să reitereze rostul pentru care ele există, să sublinieze relevanța celor care lucrează acolo, să se gândească cum îi fac pe oamenii lor mândri că lucrează acolo, nu să se chinuie să îi convingă să muncească.
