“De ce trebuie să fii bătrân ca să fii luat în seamă? Care este mecanismul prin care poţi ajunge să fii respectat ca ceea ce eşti încă de când eşti?
Un drum lung și aparent inutil
Trebuia, după spusele mamei, să termin întâi grădiniţa, să merg la şcoala generală, să ajung la liceu, să iau bacul, să intru la facultate, să termin facultatea, să încep să muncesc şi de la acest moment încolo părea că eram liberă să devin cine vroiam să fiu şi să fac ce doream să fac. Mi se părea fără sfârşit şi inutil acest drum cu etape după etape. Mi se părea atunci că un astfel de parcurs nu e deloc în legătură cu ce avem mai bun în noi. Dar cine eram eu atunci ca să demonstrez că aşa este?
Studiul din responsabilitate, nu din plăcere
La liceu mi se părea că nu are rost să învăţ materii inutile, la facultate mă târam la examene şi mă întrebam ce caut acolo atâta vreme cât mai nimic din ce învăţ nu îmi va folosi în viaţă. Mai mult decât să fi avut vreodată plăcerea studiului, am avut totdeauna o mare responsabilitate faţă de studiu şi de educaţie. Nu ştiam ce, dar mi-era clar că voi pierde ceva dacă m-aş fi oprit din studiu.
Dacă la 20 de ani aveam impresia că viaţa poate fi parcursă şi fără diploma de licenţă, acum cred că nimic nu este mai valoros în viaţă decât rutina pe care învăţarea continuă şi responsabilitatea examenelor o pot produce.
Valoarea examenelor: o construcție de caracter
Deşi, aparent, nu mai este nevoie de examen ca să validezi ce ştii, fie că ştii de 6, fie că ştii de 10, uitându-mă înapoi mi-e limpede că exerciţiul examinării, fie el uşor sau greu, drept sau nedrept, norocos sau plin de ghinion, este una dintre piesele de bază în construcţia caracterelor noastre. În mod cu totul şi cu totul paradoxal, mi se pare revelator faptul că examenele picate ne cresc mai mult decât examenele la care nu mergem niciodată.
O afirmație revelatoare
Un şofer de taxi mi-a spus acum câteva zile: „doamnă, eu nu am mers la facultate pentru că nu am vrut, nu pentru că nu aş fi fost capabil!” Ei bine, a fost mai mult năucitoare decât revelatoare această afirmaţie pentru că am conştientizat că niciunul dintre oamenii pe care îi consider echilibrați, lucizi și asumați, nu a spus vreodată că ar fi ajuns unde este şi fără experienţa şcolii. Am în minte atât oameni excepționali, cât șioameni firești, care trăiesc în acord cu ei înșiși și își asumă matur felul în care își trăiesc viața. Nu i-am văzut pe niciunii dintre ei tratând educația cu dispreț, nici idealizând-o, dar toți, fără excepție, și-au recunoscut datoria față de acel drum — uneori ușor, alteori greoi, alteori confuz — pe care l-au parcurs în anii de școală. La fel, nu am întâlnit mulți oameni fără studii care să navigheze cu aceeași claritate și asumare prin provocările vieții. Nu pentru că nu ar fi capabili, ci pentru că exercițiul școlarizării așază lucrurile într-un ritm care nu se învață din instinct, ci se exersează prin rigoare.
Se întâmplă astfel pentru că nimeni nu se poate opri la mai puţin decât poate să facă atunci când este vorba despre dezvoltarea propriei persoane. Școala, în forma ei imperfectă, oferă exact această oglindă: una care ne arată, în timp, cât mai e de mers până la cine putem deveni.
Două coordonate: școala vieții și viața școlită
Am înaintat cu analiza şi am înţeles că, deşi toţi oamenii se descurcă şi au percepţia cât de cât corectă a unui nivel maxim al binelui pe care şi-l pot permite, sunt două coordonate în care educaţia ne aşează: scoala vietii si viata scolita. Dacă şcoala vieţii ne face descurcăreţi şi ne dă pragmatism, viaţa şcolită ne dă forţa de a lua decizii şi ne dă credibilitate conceptuală şi intelectuală, adică înţelepciunea teoretică, ne face să fim de luat în seamă (mult mai devreme decât se întâmplă în cazul celor care au doar şcoala vieţii)
Efortul educației, mai valoros decât forma școlii
Nu am idealizat niciodată școala în forma ei instituțională — cu structuri rigide, programe încărcate și multe etape discutabile. Dar cred în educația pe care școala o poate oferi, chiar și atunci când nu o face în cele mai inspirate moduri.
Empatizez cu toți copiii și tinerii cărora nu le place școala — fie că vorbim de gimnaziu, liceu sau facultate. Nu pentru că ar avea dreptate, ci pentru că înțeleg. În multe cazuri, parcursul școlar seamănă mai mult cu un test de rezistență decât cu o promisiune de descoperire. Dar exact aici, în această supraviețuire zilnică, se află — paradoxal — ce are mai bun de oferit: obiceiul de a nu abandona, exercițiul de a continua chiar și când nu e clar de ce.
Poate părea nedrept să vorbim despre educație ca despre efort. Dar este. Nu performanța obținută ușor e cea care construiește, ci cea care vine la capătul unui drum străbătut conștient, cu muncă.
Nu cred că cineva a ajuns cu adevărat educat și de luat în seamă doar din plăcere sau din curiozitate de moment. Ajungi acolo, dacă ajungi, pentru că ai ales să nu te oprești. Educația nu este un privilegiu al celor care au noroc. Este rezultatul celor care fac efortul.
Educația ca responsabilitate individuală
Şcoala este un mecanism, educaţia însă este o responsabilitate individuală, iar accesul la educaţie este un privilegiu. A putea fi educat şi a alege să nu fii este ca şi cum ai putea să mergi şi să vorbeşti, dar alegi să o faci doar pe jumătate, deşi ai putea să mergi şi să vorbeşti normal. Acest fel de alegere nu este în natura umană.
Educația nu promite neapărat reușita. Dar lipsa ei garantează limite. Iar cei care știu asta aleg să nu se oprească niciodată din a învăța.
Acest articol a fost publicat în revista Business Magazin în iulie 2014 și face parte din colecția noastră de know-how și instrumente, care susține consolidarea unei culturi constructive și a unui leadership autentic in organizații.
