O recenzie a cărții Mindset, de Carol S. Dweck, realizată de Iuliana Stan prin lentila circumplexului.
Mentalitatea este mereu suspectul de serviciu când ceva nu merge așa cum ar trebui. Dezamăgitor este că, atunci când o discuție ajunge la mentalități, subiectul pare imposibil de rezolvat: „A, da, la noi mentalitatea e problema”. În loc să înceapă, discuția se termină. Sunt extrem de puțini cei care reușesc să poarte o discuție coerentă despre tipul de mentalitate, despre cum poate fi aceasta influențată, despre cum convingerile care stau la baza mentalității – oricare ar fi aceasta și deși presupun un implicit bătut în cuie – pot fi totuși influențate, pot fi puse în dubiu și chiar pot fi schimbate.
În prezent profesor de psihologie la Stanford, în vârstă de 71 de ani, Carol Dweck este pasionată de succes și de motivație și și-a petrecut întreaga carieră studiind cu încăpățânare aceste concepte cheie. Determinarea sa a condus-o la o conceptualizare foarte utilă a două tipuri de mentalitate: mentalitatea rigidă și mentalitatea flexibilă. La bază psiholog, Dweck are meritul că în tot exercițiul său de conceptualizare se uită mereu și la cauze și excelează prin modalitatea în care analizează (chiar supra- analizează) cele două tipuri de mentalitate identificate.
Mai mult, Dweck consideră că ne putem alege mentalitatea. Întreaga carte, cu toate clarificările despre cele două tipuri de mentalitate, este de fapt un îndemn și o pledoarie pentru trecerea de la mentalitatea rigidă către mentalitatea flexibilă, lucru deloc ușor atunci când vine vorba despre schimbare cu adevărat, mai precis despre a trece de la teorie la practică.
Modul prin care Carol Dweck a definit mentalitatea ne este foarte la îndemână nouă, consultanților care folosim metodologia Human Synergistics în proiectele de consultanță pentru organizații; cele două tipuri de mentalități identificate de Carol Dweck sunt extrem de ușor de evidențiat pe Circumplex: mentalitatea flexibilă este în mod clar determinată de convingerile constructive, de orientare către scop, de încredere în sine și în ceilalți, de dorința de a crește și de a învăța. Mentalitatea rigidă este rodul convingerilor defensive: că nu suntem suficient de buni, că avem lucruri de demonstrat (mai ales altora), că trebuie să facem lucrurile perfect (altfel este inutil efortul) sau că succesul este un dat (ca fiind o consecință a talentului, nu a efortului).
Probabil cea mai valoroasă contribuție a acestei cărți și a studiului întreprins de Carol Dweck este analiza despre disponibilitatea noastră, a oamenilor, de a învăța. Această disponibilitate face diferența între cele două tipuri de mentalitate și este esența conceptului de Autodezvoltare cu care lucrăm în metodologia noastră și pe care încercăm, în munca noastră de consultanți, să îl creștem cât de mult putem, atât la oameni, cât și la organizații. Disponibilitatea de a învăța ne face flexibili, disponibili, curajoși în fața oricărui fel de feedback, pe când convingerea rigidă că așa suntem, că știm tot ce putem ști, că avem credințe care sunt unice și speciale, că nu mai e nimic de învățat, este cea care ne blochează dezvoltarea. De fapt, trecerea de la mentalitatea rigidă la mentalitatea flexibilă este despre disponibilitatea de învăța ceva nou, orice, atunci când este un moment adecvat.
Este important însă ca oportunitatea de învățare să fie corect identificată și acceptată, deoarece esența mentalității rigide presupune că nu mai e nimic valoros de învățat, de aici rezultând cercul vicios infinit și fără ieșire.
Împreună cu ideea de mentalitate, Dweck mai alătură două concepte esențiale care, de fapt, sunt firul roșu al discuției despre mentalități: disponibilitatea de a învăța și conceptul de perfecționare. Mai specific spus, cuvântul de bază „perfect” cu derivările „perfecționare” și „perfecționism”.
Despre perfecționism și perfecționare sunt foarte multe de spus. Perfecționismul ca aspirație este esența mentalității rigide, pe când perfecționarea este doar o parte a procesului de dezvoltare asociat mentalității flexibile. Diferența dintre cele două, ca deprinderi, este colosală: perfecționarea este despre orientare spre Rezultate și dorință de Autodezvoltare, despre viziune și claritate în demersul pe care oamenii cu mentalitate flexibilă știu că îl au de făcut pentru a se dezvolta sau pentru a-și atinge obiectivele legate de dezvoltarea lor; perfecționismul este despre rigiditate și despre auto-limitare, despre credința că nu putem fi mai buni decât o dovedesc, spre exemplu, testele la care suntem supuși. Pentru o persoană cu mentalitate rigidă, un simplu test nu este niciodată un feedback punctual, ci feedbackul absolut, dovada clară și de necontestat a ceea ce suntem, valoarea definitivă pe care omul cu o astfel de mentalitate și-o dă singur.
Cu alte cuvinte, dacă identificăm câtă Autodezvoltare avem, atât noi, ca oameni, cât și organizațiile în care lucrăm, avem clară diagnoza despre tipul nostru de mentalitate. Nicio persoană Constructivă nu va avea mentalitate rigidă, la fel cum nicio persoană predominant defensivă nu va avea mentalitate flexibilă. Carol Dweck merge foarte departe în nuanțarea acestor concepte, dând exemple de sfaturi sau de locuri în care întâlnim un fel sau altul de mentalitate.
Dweck explorează destul de detaliat în al doilea capitol al cărții cele două tipuri de mentalitate: legătura cu deșteptăciunea, boala șefiei, poziționarea față de depășirea limitelor, percepția asupra potențialului, disperarea unor oameni de a demonstra că sunt speciali, superiori și cu o mulțime de drepturi, atitudinea în momente grele, relația cu eșecul, importanța străduinței.
Apar astfel în discuție foarte multe nuanțe pentru a exemplifica cum se manifestă fiecare dintre cele două mentalități și ce impact pot avea asupra sănătății mentale, punându-le în legătură în mod destul de ușor și cu depresia: evident că perfecționiștii sunt veșnic nemulțumiți și trăiesc spaima de a nu fi prinși că totuși nu sunt chiar atât de competenți, pe când oamenii în curs de perfecționare trag de ei în momentele grele pentru a le depăși cu brio și învață foarte multe lucruri din ele.
Perfecționiștii, mai degrabă, evită expunerea. Intervine aici și gândirea de tip Competitiv, astfel că devine din ce în ce mai clar că mentalitatea rigidă nu este definită numai prin nevoia acestor oameni de a demonstra că sunt perfecți, ci intervine și spaima de a nu se prinde lumea de asta. Apare astfel, asociată cu mentalitatea rigidă, mentalitatea câștig-pierdere: dacă nu sunt câștigător, evident că am pierdut – o concluzie care destabilizează extrem de ușor pe orice om care are mentalitatea rigidă. Doamna Dweck pune delicat aceste lucruri în perspectivă, exemplificând printr-o cazuistică formată în mod creativ atât din studenți sau subiecți normali, obișnuiți, cât și figuri publice, conducători de corporații ale căror povești sunt acum istorie, dar din care se pot extrage ușor concluzii asupra tipului de mentalitate care i-a făcut celebri.
Perseverența în învățare și importanța procesului de învățare sunt problematizate în discuția despre mentalități pornind de la paralela dintre înzestrare și randament. Oamenii cu mentalitate rigidă consideră că inteligența este ceva înnăscut: nu poți fi mai inteligent decât este clar că ești (adică dovedit, spre exemplu, prin teste de IQ). Oamenii cu mentalitate flexibilă, cei cu abordare constructivă, sunt mereu într-un continuu proces de învățare și de dezvoltare, efortul făcându-te de fapt mai puternic și mai înțelept, nu mai vulnerabil. Dweck vede și subliniază și diferența dintre stilurile și strategiile de învățare specifice celor două mentalități, unii oameni învață citind în mod repetat sau memorând, alții încearcă să înțeleagă și să își crească nivelul de performanță.
Este introdusă și ideea de efort, acesta fiind cel care face diferența între manifestările asociate celor două mentalități. Efortul continuu făcut în scop de dezvoltare este una dintre caracteristicile mentalității flexibile; în cazul celor cu mentalitate rigidă însă, nu are rost să mai faci vreun efort pentru că este evident cine și cât ești. Dacă ne referim însă la cele două dimensiuni de pe Circumplex, cea defensivă reprezentată mai specific prin stilul Perfecționist, asociat cu mentalitatea rigidă, este cel care valorizează mai degrabă efortul decât rezultatul, pe când orientarea spre Rezultate și Autodezvoltarea, stiluri asociate dimensiunii Constructive, apreciază rezultatele efortului.
Aparent, avem o contradicție. La nivel profund, de fapt, perfecționiștii sunt mai degrabă sclavii efortului, scăpând din vedere scopul urmărit, pe când constructivii valorizează efortul de a ajunge la rezultat – pe care îl consideră scop în sine – fiind mai degrabă mânați de viziune și de sensul pe care îl dau acțiunilor pe care le fac. Dacă pentru un perfecționist o „provocare” este un chin, pentru un constructiv o „provocare” este un impuls, o șansă de a se dezvolta. Așadar, este importantă diferența pe care nu efortul o face, ci direcționarea efortului: dacă rămâne scop în sine va limita, daca este doar un proces, atunci va deschide perspectivele. Oamenii cu mentalitate rigidă nu depun efort sau depun mai puțin decât cei cu mentalitate flexibilă, pentru că, energetic vorbind, depun mult mai mult efort decât oricine, dar problema este că apreciază efortul ca fiind scop în sine și nu mai reușesc să vadă dincolo de el, astfel că scapă cu mare ușurință din vedere scopul și uită pe ce drum (sau spre ce drum) au plecat.
Cuvintele în care Carol Dweck descrie oamenii cu mentalitate flexibilă sunt exact cele care definesc Autodezvoltarea pe Circumplex: „curios”, „caută noi provocări”, „caută să învețe tot ce se poate despre…”, „autoperfecționare”, „invenții” – acestea fiind câteva dintre cuvintele cu care Dweck îl descrie pe Edison (preluare din Paul Isrel, biograful lui Thomas Edison).
Printre rânduri, „Mindset” este și o autobiografie a modului cum doamna Dweck a devenit o persoană cu o mentalitate flexibilă. De-a lungul cărții exemplifică și cu propriile convingeri tipice mentalității rigide pe care a avut-o, pentru a arăta schimbările pe care ea însăși le-a trăit. Cartea doamnei Dweck este conceptuală, este scrisă cu spirit analitic, este superclară. Cred că fiecăruia dintre noi ne este util să ne cunoaștem (să acceptăm) tipul de mentalitate pe care îl avem și să înțelegem ce efecte produce aceasta, cu atât mai mult cu cât uneori, oricât de flexibilă ni se pare că avem mentalitatea într-un domeniu, este posibil ca în alte arii ale vieții să fim foarte rigizi.
Cel mai adesea ne este greu să ajungem la sursa problemelor pe care le resimțim în viața de zi cu zi; este antrenament greu să identificăm sursa problemelor și nu este chiar la îndemâna tuturor, însă mentalitatea, o dată identificată ca „vinovat”, ar putea genera suficientă voință pentru o schimbare. Oamenii fac aceste schimbări în situații de criză, când îi preocupă în mod profund felul cum sunt. Dar vor exista cu siguranță și foarte mulți oameni care vor raționaliza despre mentalitatea lor rigidă, o vor justifica și o vor pune în perspectiva cea mai favorabilă pentru ei, dorind să pară flexibili.
Carol Dweck a realizat în această carte și un foarte generos studiu despre cele două tipuri de mentalități în lumea sportului. Urmează un regal impresionat din lumea golfului, basketului, luptelor, fotbalului, tenisului, atletismului, înotului. Este sau nu talentul înnăscut? Ai nevoie de talent ca să faci performanță? Conform mentalității rigide, răspunsul este că da. Urmează demonstrații argumentate despre cum această credință limitează foarte mult gândirea. De fapt, credința că performanța este determinată doar de talent este calea aproape sigură către scăderea performanței și, mai mult, căutarea vinovaților sau a explicațiilor pentru eșec în afară, nu în interiorul nostru.
Invers, mentalitatea flexibilă spune că performanța este rezultatul unui exercițiu de voință și de disciplină, talentul fiind doar ingredient important. Diferența o face însă efortul susținut, studierea atentă a situațiilor sau a adversarilor, nu doar din punct de vedere tehnic, cât și înțelegerea mentalului pe care aceștia îl au. Preocuparea de a înțelege cu cine ești în echipă sau în competiție nu poate exista în absența unei gândiri empatice, esența stilului Umanist-Încurajator. Nu este vorba de o empatie patetică, ci de o empatie inteligentă, de tip cauză-efect. Succesul se datorează minții, spune Michael Jordan – „rezistența mentală și inima sunt mult mai puternice decât unele dintre avantajele fizice pe care le poți avea”. Tot capitolul despre mentalitatea întâlnită în sport este o pledoarie pentru efort susținut, pentru disciplină, pentru răbdare, pentru determinare, pentru înțelegerea contextului. O definiție a succesului, foarte utilă și frumoasă, pe care o propune Carol Dweck este că pentru cei cu mentalitate flexibilă succesul este să dai ce ai mai bun, să înveți și să te perfecționezi, aceste atribute fiind de fapt atributele campionilor pe care i- a studiat. Pentru cei cu mentalitatea rigidă însă, succesul înseamnă să demonstrezi că ești superior. Pentru cei cu mentalitatea rigidă, spune Dweck, efortul nu este un motiv de mândrie. Este doar ceva ce aruncă îndoieli asupra talentului tău.
Continuarea recenziei o puteți citi în cartea Constructiv.
