Empatia. Emoțiile nu sunt bune

Ce este empatia? Emotiile nu sunt bune?!

Acest articol a apărut în revista Forbes.

Am scris pentru prima dată un articol de opinie pe tema empatiei în urmă cu 10 ani. Îl recitesc și mă surprinde. Mă surprinde pentru că nu s-a schimbat absolut nimic în modul cum am ales atunci să abordez ideea de a scrie despre empatie, dar nici în modul cum oamenii se raportează la acest cuvânt, deși a trecut suficient timp pentru ca oamenii să se maturizeze sau să își rafineze convingerile. Încă mă surprinde confuzia conform căreia empatia este ceva ce ține de emoții, iar emoțiile nu sunt bune. 

Emoțiile nu sunt bune mai ales la serviciu, aceasta este o credință frecvent întâlnită în mediul organizațional. 

Și atunci mă întreb ce fel de comportamente și de interacțiuni poate naște o astfel de credință, atât la cei care cred acest lucru, dar și la cei cu care interacționează? Pentru că durerea mare este legată de ceea ce se resimte, nu de convingerea în sine, cu toate că nici convingerea nu a fost mai puțin dureroasă atunci când s-a format. Ca să consideri că emoțiile sau preocupările altora nu sunt ceva important, interesant sau util, sau mai mult, să fii condescendent despre emoțiile sau trăirile cuiva, trebuie să fi suferit. Cine nu e prieten cu empatia a avut de tras destul de mult. 

De regulă, cei care au astfel de convingeri mai au și credințe adânc ancorate în ideea că ceilalți trebuie să le merite atenția sau să facă mult efort. Dar ceilalți nu se luptă, evident, pentru că au și ei la rândul lor treburi care îi preocupă. Și, pentru că nu le este câștigată atenția, își alimentează pentru încă o rundă credința că ceilalți trebuie să se străduiască din ce în ce mai mult. Și tot așa, la nesfârșit, până când devine legitimă ideea că emoțiile nu sunt bune în interacțiunea cu ceilalți pentru că, la un moment dat, ceilalți te vor dezamăgi oricum.

Și, până la urmă, dacă mie nu mi s-a dat atenție (atunci când am avut nevoie), de ce aș face-o eu cu ceilalți? este o întrebare nerostită, dar care consolidează ideea că pot exista motive suficiente ca să nu fim atenți la cei din jur. Apoi urmează explicația autoraționalizatoare: dacă eu m-am descurcat (fără atâta atenție), în cele din urmă și ei trebuie să se descurce fără atenție de la mine.

Cercul vicios care alimentează convingerea că emoțiile nu sunt bune

Cam acesta este cercul vicios care alimentează convingerea că emoțiile nu sunt bune, pe care am putea-o denumi faza 1. În faza 2 intră în schemă cuvântul profesionalism sau profesionist și discursul, vorbit sau gândit, pare rațional și logic, de parcă, în sfârșit, am eliminat paraziții din discuție: suntem profi, ne facem treaba, suntem adulți/ oameni mari, ce atâtea văicăreli/ emoții/ lamentări. Astfel, ajungem iar de unde am plecat, pentru că avem impresia că lipsa emoțiilor este un atribut al maturității, când colo, lipsa emoțiilor este exact o formă de regres în imaturitate sau către o perioadă timpurie din dezvoltare în care cineva, poate, nu a avut grijă de emoțiile noastre. 

Ce este empatia?

Cuvântul empatie este prea repede, nedrept de repede, asociat cu termenul emoție, iar emoția, la fel de repede, este considerată ca fiind un semn de slăbiciune. A fi empatic nu înseamnă, exclusiv, a trăi emoțiile cuiva, ci a avea o oarecare capacitate de a le înțelege. Empatia nici măcar nu are legătură cu calitatea emoțiilor cuiva, ci doar cu faptul că (se vede că) există niște emoții. A înțelege trăirile sau emoțiile cuiva este ceva perfect rațional. A empatiza cu cineva înseamnă că poți să înțelegi ce simte un om și, poate, de ce simte astfel. A înțelege că cineva are foarte mult de muncă și se simte singur nu înseamnă a-i face munca. 

A înțelege că cineva nu se mai regăsește în mediul în care lucrează nu înseamnă că trebuie să îi rezolvi problemele de la serviciu, reale sau imaginare, ci doar a înțelege de ce acel om nu face maximum de efort sau este obosit. A înțelege că cineva se simte neapreciat nu înseamnă că trebuie să primească imediat apreciere (este suficient un dialog despre cum a ajuns să se simtă astfel). A înțelege nu înseamnă a rezolva, ci doar a ține cont și a vedea perspectiva celuilalt. Afirmația Înțeleg ce spui/ vrei/ simți / trăiești/ … deschide o cale nesfârșită de bună interacțiune cu cineva. Oamenii înțeleși sunt mai buni, mai disponibili și mai generoși. Oamenii care se simt neînțeleși vor face doar minimum de efort în relație sau în interacțiune.

Îmi place să spun că empatia este ca cititul. În mod amuzant, cunosc oameni puțin empatici, care citesc foarte mult, dar eu pun empatia și cititul împreună de dragul analogiei. Cu cât citești mai mult, capeți și mai multă anvergură și vrei să citești tot mai mult. Oamenii care citesc nu simt că trudesc și nu gândesc vreodată: la ce bun să mai citesc încă o carte? Ei citesc, pur și simplu. Oamenii empatici nu se gândesc că nu le folosește la nimic să-i înțeleagă pe ceilalți, este pur și simplu în natura lor să îi preocupe perspectiva celorlalți, să îi înțeleagă pentru a-i cunoaște mai bine. Oamenii care nu sunt generoși cu empatia o fac obiectiv (ar spune ei) cu cine merită sau nu (după propriile criterii). Și mă întreb: cine este mai câștigat? 

Lipsa empatiei

Despre empatie se poate scrie mult, și îmi propun să scriu cât de mult pot. Este atât de utilă și atât de productivă. Lipsa empatiei ne face să luăm minimum din ce pot oferi ceilalți, prezența empatiei construiește relații productive și de durată cu ceilalți. Poate că, pe termen scurt, lipsa empatiei și a nevoii de a-i înțelege pe ceilalți îi poate face pe aceștia din urmă să supraliciteze, să se străduiască și să depună mai mult efort, însă acest efort depus pe termen scurt nu este sustenabil, oamenii îl vor face doar o vreme, apoi se vor opri. Iar această oprire va realimenta convingerea că nu merită să fii empatic, oamenii te vor dezamăgi… 

Însă în cheia în care în mod natural și onest ne preocupă ce și cum gândesc ceilalți și le integrăm perspectivele în decizii, este posibil ca dezamăgirea să nu apară niciodată, iar calitatea relației doar să crească. 

Aproape zilnic am câte un exemplu de dialog în care un manager sau un lider de organizație spune că nu înțelege de ce trebuie să fie empatic sau este nedumerit că ar trebui să înțeleagă dacă și cum se simt angajații din organizația pe care o conduce, atâta timp cât este clară treaba pe care o au de făcut. Să oferi claritate nu este un substitut pentru a-i înțelege pe ceilalți, sunt domenii diferite de acțiune (sau, cum mai spun consultanții, sunt competențe diferite). 

Oamenii vor face treaba care le este clară, însă întrebarea este cum vor face acea treabă: repede, cu minim de efort? repede, aproape bine (adică nu la nivel maxim de calitate)? tărăgănat? cu implicare? cu interes? cu bucurie? cu sentimentul că sunt relevanți? 

Răspunsul la aceste întrebări scurte reprezintă ceea ce se primește, de fapt, în schimbul empatiei.

Subscribe
Notify of
guest
1 Comment
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
trackback
4 months ago

[…] le vorbești acestor lideri despre empatie, îi bușește râsul și spun că asta este ceva patetic, își încrucișează brațele la piept […]