„Tu cine ești?” este o întrebare ușor de adresat, dar incomod de primit. Efortul de a răspunde însă este cel mai greu, dar și cel mai frumos drum către sine. Poate suna ca un început lacrimogen de carte ieftină de self help, dar răspunsul la această întrebare ne arată, dacă avem curajul să vedem, cum este și dacă mai există legătura noastră cu noi înșine.
Și tocmai când ne luăm elan ca să răspundem la întrebare, apare ceva ce nici nu ne dăm seama că ne încurcă. Prima tentație este să amintim care este rolul nostru profesional. Pe moment avem impresia că ne scoate din belea faptul că suntem directorul companiei X și mulți dintre noi nici nu ne dăm seama că ar fi ușor dureros să răspundem așa.
Organizațiile ne dau identitatea lor și ne iau identitatea noastră. N-am lua-o pe a lor dacă nu am crede că este mai bună, dar cum ajunge o identitate organizațională să fie bună? Cum ajunge identitatea personală să nu fie suficient de bună, astfel încât să fie înlocuită fără să ne dăm seama? Cum poate fi mai bună orice identitate din afara identității mele? Cum este fericirea celui căruia i se luminează ochii și spune că este director? O fi oare la fel cu fericirea pe care o simte cel care spune că este scriitor sau că este muzician? Sunt mândrii egale? Sau cum este să spui: „Sunt o ființă foarte mișto pentru că…!”. Resimțiți probabil prea mult curaj și prea multă exaltare într-un astfel de răspuns și zâmbiți condescendent.
Mă preocupă să văd cum este lumea organizațională în comparație cu alte lumi în care oamenii trăiesc, performează sau își manifestă propria identitate. Mă gândesc la lumea sportului sau la lumea artiștilor. Vorbind despre lumea organizațională, tindem să ne referim la corporatiști și la antreprenori, le comentăm abordările, viziunile, comportamentele și tendințele într-un circuit extrem de închis.
Mă întreb adesea cât va mai dura până când organizațiile vor înțelege că performanța ține de asumarea identității personale a angajaților ei, nu de asumarea cu forța a unei identități organizaționale. Performanța unui om este în legătură cu vocația lui, nu cu tehnicile de leadership sau de influență pozitivă.
Libertatea pe care asumarea identității personale ți-o dă este exact ingredientul magic care livrează motivația oamenilor din organizații. Vrem inițiativă, proactivitate sau motivație și le cerem implicit, punând presiunea identității și pe cea a apartenenței organizaționale. Uităm astfel de identitățile individuale ale celor care ar trebui să se alinieze la consolidarea și la livrarea identității organizaționale.
Apartenența, alinierea, trasul în aceeași direcție sunt teme sau obiective de workshopuri strategice, dar puțină lume pune identitatea personală și asumarea ei în vreun loc strategic, fie el personal, fie el organizațional. Sigur că este treaba fiecărui om să își cunoască identitatea, dar încă, din păcate, nu am ajuns la acest nivel de claritate și de conștientizare. Este ca în sport: jucătorii singuri sunt responsabili de condiția lor fizică, nu antrenorul. Lumea organizațională, deși rațională și aspirațional intelectuală, este o lume săracă.
Lumea organizațională este excesiv preocupată de promovarea unor sisteme de valori care nu țin cont nicio secundă de nevoile sau de aspirațiile celor care ar trebui să și le însușească.
Dacă sportul și artele pun oamenii în contact cu vocația lor, iar oamenii din aceste lumi simt bucurie executându-și competența, pentru că doar astfel sunt în contact cu ei înșiși, iar munca lor îi arată pe ei, în lumea organizațională, oamenilor li se cere să își dezvolte competențe care uneori sunt împotriva firii lor. Mediul organizațional nu prea ne pune în contact cu nimic. Poate doar cu ambițiile și cu frustrările.
Cumva, munca de manager de top ar putea fi similară cu onoarea sportivilor performanți de a participa la olimpiade sau la campionate mondiale ori cu onoarea artiștilor merituoși de a păși pe covoare roșii.
În lumea artiștilor sau în cea a sportivilor, oamenii sunt în contact cu identitatea personală și cu vocația și mai există speranțe de fericire sau cel puțin percepția de împlinire prin muncă. În lumea organizațională, împlinirea prin profesie este privilegiul a foarte puțini oameni și vine mai mult din potrivirea tipului de temperament cu organizația, nicidecum din conținutul care trebuie executat.
Lumea organizațională este excesiv preocupată de promovarea unor sisteme de valori care nicio secundă nu țin cont de nevoile sau de aspirațiile celor care ar trebui să și le însușească. Poate pentru primele două- trei niveluri ale unei organizații se ține cont de aceste aspecte, dar, pe măsură ce numărul angajaților crește, nu se mai preocupă nimeni de sensul valorilor pentru cei care ar trebui să se alinieze la ele. Cei care conduc organizații mari se vor gândi acum probabil că propun să se țină cont de nevoile individuale unice și specifice pe care le au sute sau mii de oameni. Nu este vorba despre asta, ci despre efortul de a înțelege, și din alte roluri și din alte straturi ale organizațiilor, cum niște cuvinte nobile și frumoase de pe pereți ajung să fie privite cu un cinism legitim pentru că „deși par să fie despre noi, sunt ale lor”. Sau nici măcar atât.
Acest articol a fost publicat în revista Business Magazin pe 15 Martie 2013 și face parte din colecția noastră de know-how și instrumente, care susține consolidarea unei culturi constructive și a unui leadership autentic în organizații.
