O recenzie a carții Drive. Ce anume ne motivează cu adevărat, de Daniel Pink, realizată de Ciprian Todoca prin lentila circumplexului.
Ființele umane au nevoie de stimulente biologice care să le satisfacă foamea, setea, nevoia de sex. Un alt stimulent cunoscut este răspunsul la recompensele și pedepsele din mediu. Știința a descoperit la mijlocul secolului XX un al treilea stimulent, motivația intrinsecă. Daniel Pink subliniază puterea celui de- al treilea stimulent și efectele pe care le are asupra sănătății organizaționale. Recompensele și pedepsele țin de secolul trecut.
În secolul XXI, este necesară acceptarea schimbării de paradigmă, către autonomie, perfecționare și scop,
astfel încât rezultatele să apară dintr-o zonă de motivație intrinsecă. Trăim una dintre cele mai transformative faze ale omenirii. Rapiditatea cu care lucrurile se schimbă, digitalizarea care ne-a prins în mrejele ei, roboții, inteligența artificială, toate acestea conduc către o viață mai simplă, mai ușor de trăit și digerat. Cum facem noi față viitorului și cum anticipăm schimbările care urmează? Inevitabil, suntem prinși în modelul Kübler-Ross, trecând prin toate etapele legate de schimbare în ritmul propriu, cu sau fără sprijinul celor din jurul nostru.
Stabilitatea este una dintre nevoile noastre de bază, la fel ca și libertatea sau nevoia de scop. Le avem întipărite în memoria noastră din momentul când ne naștem și le căutăm pe tot parcursul existenței noastre, atât în mediul familial, cât și în cel profesional. Cu cât nesiguranța este mai mare, cu atât rezistența la schimbare crește. Organizațiile își doresc ca această rezistență să scadă sau să fie mai mică sau, cel mai bine, să nu existe. Rezistența este un răspuns venit pentru a menține status-quo-ul. Mintea noastră vede în acel moment amenințarea și decizia este de a respinge ce primim ca stimul din exterior pentru a ne păstra starea de bine.
Victor Frankl spune că există un spațiu liber între stimulul cu care ne confruntăm (interior sau exterior) și reacția noastră la acel stimul. În acel spațiu stă puterea noastră de a decide răspunsul. În răspunsul nostru stă libertatea și dezvoltarea noastră. În Drive, accentul pus pe autonomie (alături de scop și abilități), pe libertatea de acțiune și de decizie face ca modelul propus să rupă barierele cu care managementul și oamenii din organizații s-au obișnuit în ceea ce privește motivația. „Este de neconceput ca oamenii să fie motivați doar de stimulente externe”, ne spune Bruno Frey. Este premisa de la care Pink și-a pornit studiul. Drive face o trecere în revista a istoriei motivației, prezentând variantele 1.0 și 2.0 pentru a ajunge la cea propusă de el, 3.0.
- 1.0 pune accentul pe motivația pentru supraviețuire.
- După 1900, odată cu industralizarea, se dezvoltă, se perpetuează și se împământenește varianta 2.0– mai bine cunoscutul stick and carrot, care a rămas una dintre cele mai utilizate metode de motivare și în prezent. Pornește de la premisa că este nevoie să existe o recompensă pentru fiecare sarcină făcută, respectiv o pedeapsă pentru neîndeplinirea ei. În 2.0, stick-carrot, accentul este pus pe exterior, deoarece atât recompensa, cât și pedeapsa vin din afara noastră.
Unul dintre primii consultanți în management a emis la începutul secolului trecut ipoteza că munca este o activitate constituită, în principal, din sarcini simple și nu foarte interesante. Singura modalitate prin care îi poți determina pe oameni să le îndeplinească este să îi stimulezi corespunzător și să îi monitorizezi. Această abordare a funcționat pentru mai bine de un secol și este încă destul de răspândită și în zilele noastre.
Studiul lui Pink arată că această abordare se dovedește incompatibilă cu modul cum ne organizăm și cu modul cum facem lucrurile. Recompensa și pedeapsa ca forme de motivație reduc sau distrug motivația intrinsecă, blochează creativitatea, pot crea dependență și pot încuraja comportamentul imoral. În plus focusul este pus pe termen scurt. Recompensa și pedeapsa pot funcționa doar pentru sarcinile rutiniere, unde baza este reprezentată de reguli, iar zona de creativitate ocupă un loc secundar. Acest tip de motivație este specific tipologiei de tip X.
Motivația de tip 2.0 se bazează pe tipologia comportamentală în X (în denumirea lui Pink), în care motivația este extrinsecă, cu focus pe exterior, și care se bazează pe două idei simple: recompensarea unei activități va intensifica activitatea, în timp ce sancționarea unei activități va atenua respectiva activitate sau respectivul comportament. Când accentul cade pe acest tip de motivație, facem lucrurile pentru că așa au fost cerute de către cineva, chiar dacă asta determină încălcarea valorilor proprii sau a modului de a vedea rezolvarea. În Circumplex, acest tip de poziționare și de reacție combină diverse stiluri. Unul este stilul Aprobator, care acceptă să facă ce îi cere cel care are autoritate, putere, fără să își aducă propriul aport, din cauza fricii de respingere (care este una dintre cele mai puternice forme de pedeapsă pentru acest tip) și altul este stilul Competitiv, care are nevoie să fie pe piedestal, iar pentru asta este dispus să adopte, să renunțe la ce e important cu adevărat pentru el, orice este necesar pentru a obține recompensa de a fi considerat cel mai bun de către alții.
O altă consecință a acestui tip de motivare o reprezintă dependența față de recompense. Ori de câte ori ne confruntăm cu o sarcină similară, așteptarea este să primim recompense. Când valoarea recompensei este aceeași, șansele să existe nemulțumire cresc. De aceea, spune economistul rus Anton Surovov, cei care oferă recompense sunt obligați ca în timp să ofere recompense tot mai mari. Spusele lui sunt întărite de un neurolog care predă la Standford, Knutson, care a demonstrat că recompensele creează un flux de dopamină în creier. Același flux, arată studiul lui Knutson, apare și în cazul dependențelor de alcool sau droguri. Nevoia de doze tot mai mari pentru a avea senzația de plăcere este cea care creează dependență și nevoia de creștere a dozei. În căutarea recompensei, din cauza dependenței de dopamină, procesul de luare a deciziilor poate fi distorsionat, iar asta poată să aibă efecte negative asupra rezultatului final.
Există situații în care acest tip de motivație este pozitiv și sprijină rezultatul final, susține Pink. Este vorba de sarcini rutiniere, cu un grad mare de predictibilitate, unde funcționează condiționarea de tipul „dacă-atunci”. Concluziile studiului arată că nivelul de motivație al persoanelor implicate poate fi mai bun dacă acestea admit că sarcina rutinieră este necesară și că poate fi dusă la capăt în mai multe moduri, atâta timp cât respectă un cadru general.
Motivația de tip 3.0, propusă în urma studiului desfășurat, este motivația care încurajează comportamentul de tip I (intrinsecă – denumire folosită de Pink), unde focusul este către satisfacția activității în sine și urmărește trei componente: autonomie, perfecționare și scop. Orice alte beneficii sunt binevenite, ca bonusuri, ca efecte, nu ca scop în sine. Ce rezultă în urma studiului este că acest tip comportamental este obținut prin efort, nu este înnăscut, iar, pe termen lung, are mai mare succes decât tipul comportamental X, care are rezultate mai mari, dar pe termen scurt.
În Circumplex, tipul comportamental de tip I (intrinsec) accesează stilurile constructive, Autodezvoltarea fiind principalul motor pentru o stare mentală sănătoasă. Stilul este independent, dedicat perfecționării și caută excelența. Știința confirmă că acest tip de comportament este decisiv pentru succesul profesional și personal într-un mediu care se schimbă într-un ritm accelerat.
Continuarea acestui articol o regăsiți în cartea CONSTRUCTIV
