Confortul este un spațiu al fiecăruia dintre noi, fizic sau mental, la care ținem, tind să cred, mai mult decât la orice pe lume. Este periculos, paradoxal și vicios: când îl ai, ți-e dușman, când nu îl ai, devine izbândă, când izbândești și îl ai, devine dușman iarăși.
Ieșirea din zona de confort este un proces dificil, indiferent de calea aleasă, un fel de drum fără întoarcere. Nu este musai să și înaintezi odată ce ai ajuns în pragul zonei de confort, dar, dacă nu înaintezi, nu poți să spui vreodată că ai ajuns aici cu adevărat.
Dacă ajungi însă și treci mai departe, numai atunci când te uiți înapoi îți dai seama de efortul pe care l-ai făcut și de distanța copleșitoare dintre ceea ce este și ceea ce a fost. Rămâi uluit întrebându-te cum ai putut funcționa înainte de a-ți depăși zona de confort. Înainte ești copleșit de gândul procesului, nu și de efectele lui, pe care, cel mai adesea, le scapi din vedere. Se întâmplă astfel nu pentru că nu avem viziune, ci pentru că, în realitate, nu avem reprezentări pentru stări sau situații atât de noi, pe care orice schimbare de paradigmă le presupune.
Zona de confort este poate atașamentul nostru cel mai puternic. Am fi capabili să renunțăm la multe, dar liniștea dinaintea provocării zonei de confort este aparent răul cu care preferăm să trăim pentru că ne-am învățat cu el. În mod paradoxal, alegem să trăim cu răul cu care ne-am obișnuit pentru a evita un rău necunoscut, fără să ne treacă prin minte ideea că poate necunoscutul este sau are în el ceva bun, nu este neapărat alt rău. Pe de altă parte, este legitim să alegem confortul, în locul aparentului disconfort pe care necunoscutul îl presupune, invocând motivul că am mai făcut odată un efort inițial de adaptare.
Și confortul, și disconfortul își au, fiecare, propriul preț și propria miză, iar măsura este la fiecare dintre noi și este dată de efectele alegerilor pe care le facem sau ale deciziilor pe care le luăm.
În munca pe care o fac cu oamenii și cu organizațiile văd rezistențe la schimbare de tot felul, cele mai multe din categoria raționalizărilor și a explicațiilor. Atunci când vorbim despre paradigme noi de a funcționa sau de a ne comporta, rareori văd oameni care au curaj să vorbească cu încredere despre bine și în mod pozitiv despre aspirațiile lor. Binele pare ceva ideal, de neatins, și discuțiile despre bine par cel mai adesea fie superficiale, fie utopice sau de natura truismelor, în funcție de gradul de scepticism al celor care participă la ele.
Aparent, bine e când nu e rău, dar dacă ar trebui să definim binele în sine, se complică orice discuție. Poate și pentru că ne apropiem de ieșirea din zona de confort în care știm, mai degrabă, să gestionăm răul, neplăcutul, dar nu știm cum să producem și cum să definim binele din capul locului.
Am surprins mulți lideri și mulți manageri ușor speriați de gândul normalității. Cu toate că și-o doresc, le este teamă că și-ar putea pierde rostul și rolul de stingători de incendii și de rezolvatori de probleme. Nu există nimic mai fals și nimic mai greu de condus decât normalitatea și binele, deoarece este nevoie de viziune și de proactivitate, pe când, în cazul contrar, este nevoie de reactivitate și de anduranță, nu de forță morală. Deși a fi normal sau a trăi în normalitate poate părea plictisitor, este cea mai mare provocare posibilă.
Cel mai adesea, prima tentație a oamenilor este să explice la nesfârșit ce și de ce nu se poate schimba și de ce este ușor să privești lucrurile din afară. Consultantul, nefiind implicat emoțional, are poziția privilegiată din care vede din afară, iar clientul se află în propriul vertij din care nu se îndură să iasă odată ce i-a prins ritmul. Să fii consultant și să vezi din afară ce trebuie să facă clientul tău sau să ți se pară de natura evidenței mi se pare de bun simț, însă este infatuare să te miri de ce clientul, deși aproape că vede și înțelege și el că ceva este în neregulă, nu face lucrurile în mod diferit. A înțelege motivația, alegerile sau preferințele cuiva este infinit mai greu decât a le contesta.
A înțelege motivația cuiva este primul pas spre a-l conduce către a-și depăși limitele și a atinge noi zone de confort.
O altă abordare a ieșirii din zona de confort, ceva mai spartană, zeloasă aș numi-o eu, o au unii lideri de școală ceva mai veche: îi aruncă pe oameni în apă în ideea că scapă cine poate. Este o încercare la fel de necâștigătoare precum cea anterioară, când doar rămâi mirat de cât este de evident ce trebuie făcut, uitându- te din afara problemei, fără să contribui activ la rezolvarea ei. Procedând astfel nu participi la dezvoltarea celor implicați. Ce le scapă din vedere acestor oameni este că, dacă cineva le supraviețuiește, nu este meritul lor. A fi lider de acest fel îți cere forță fizică și șmecherie, nu tact și putere morală.
Acest articol a fost publicat în revista Business Magazin pe 11 mai 2012 și face parte din colecția noastră de know-how și instrumente, care susține consolidarea unei culturi constructive și a unui leadership autentic în organizații.
